Hanul lui Manuc este, se pare, locul în care s-a semnat Tratatul de pace de la București (1812).

Bucureștiul este un amestec de stiluri arhitectonice, iar din acest amestec a rezultat un oraș cu un parfum care își dezvăluie notele de bază pe măsură ce îl descoperi strădă cu stradă. Aflat la marginea stăpânirii otomane, Bucureștiul păstrează și astăzi urmele unei epoci în care lumea era dominată de acest imperiu.

Vom merge astăzi pe urmele otomanilor, așa că trebuie să ne pregătim să intrăm într-un labirint de străzi, de clădiri…de povești. Un labirint în care nu este nevoie de un fir al Ariadnei deoarece, de oriunde ai pleca: Universitate, Calea Victoriei, Splaiul Independenței, Bulevardul I.C Brătianu, tot ieși la liman.

Structura urbanistică a orașului este „tributară” influențelor otomane. Lumea musulmană din epoca Imperiului Otoman a influențat puternic tendințele urbanistice din Dobrogea, Moldova și Țara Românescă. Astfel, procesul de stabilire a târgoveților (meșteșugari și comercianți), dar și a familiilor boierești care veneau cu treburi la Curtea Domnească poartă amprenta otomană. Este și firesc în contextul în care, între Țările Române și Imperiul Otoman, au existat puternice legături economice.

Legăturile economice cu otomanii influențează rețeaua de străzi din București

Chiar dacă nu au avut niciodată statut de pașalâc, aceste teritorii au fost zone de tranzit pentru otomani, dar și pentru cei care veneau din Apus spre Răsărit în interes comercial. În drumul spre Europa, marfa din Orient tranzita, pe uscat, Țările Române. La fel se întâmpla și în cazul mărfurilor din Occident care luau calea Orientului.

Iar de aici s-a născut un păienjeniș de străzi, format în epocă în funcție de interesul de comerț al diferitelor tagme de negustori și meșteșugari. Așa putem explica și denumirile străzilor atât de cunoscute din Bucureștiul zilelor noastre: Lipscani, Șelari, Blănari, Băcani, Zarafi, Căldărari, Strada Halelor, scrie Ordinea Zilei.

Mergând la pas pe aceste străzi, dar și pe altele din București , este posibil să întâlnești urme lăsate de arhitectura otomană. Un exemplu în acest sens îl constituie casele cu geamlâc. O astfel de casă putem vedea pe Strada Șelari, dar și în zona Piața Romană. E drept că pentru turistul mai puțin cunoscător al unor stiluri arhitectonice este destul de greu să identifice geamlâcul, dar e bine de știut că imobilele cu geamlâc sunt o moștenire otomană.

Pentru cei care au vizitat zonele vechi ale unor orașe din Vest, structura străzilor pe care o descoperă în Centrul Vechi al Capitalei României li se poate părea de influență occidentală. Orașele din Vest dispun și ele, în zona centrală, de artere pietonale dezvoltate de-a lungul clădirilor de epocă.

Spre deosebire de Vest, unde vom găsi o anumită armonie germanică, străzile fiind aliniate și dominate de clădiri de influență gotică sau neoclasică, în București turistului i se dezvăluie un labirint de sorginte orientală cu pasaje ascunse printre străduțe întortocheate.

Prima oprire: Hanul lui Manuc

Vom pleca „pe urmele otomanilor”, coborând agale pe Lipscani. Vom intra pe Strada Șelari (acolo unde v-am spus deja că există o casă cu geamlâc), care traversează Strada Gabroveni, Strada Covaci  și Strada Franceză  și ajunge pe malul Dâmboviței, pe Splaiul numit al Independenței.

Noi ne vom îndrepta spre Strada Covaci și astfel vom intra direct în piața Sfântul Anton, lângă Biserica Sfântul Antonie Curtea Veche și Hanul lui Manuc. Ținta noastră este chiar acest han, o clădire cu o mare încărcătură istorică.

Hanurile au fost construite după modelul caravan-seraiurilor.

Oprirea la han are o motivație foarte clară și anume aceea că tipul acesta de construcție reliefează cel mai bine influența otomană în arhitectura Bucureștiului. Chiar dacă, în contextul de astăzi în care este la modă să te prezinți ca fiind occidental convins, aducerea în discuție a amprentelor oriental-balcanice poate  deranja, istoria ne arată că acest oraș atât de frumos datorează foarte mult și acelei perioade în care era un târg pitoresc. Bucureștiul a fost pentru foarte multe veacuri o așezare în care exista un amestec de neamuri. Alături de valahi trăiau și turci, armeni, greci, bulgari, albanezi și evrei. Iar existența lor pe aceste meleaguri se simte la fiecare pas, fiind și astăzi vizibile multe urme ale traiului lor.

Hanul face parte din rândul dovezilor elocvente ale influenței otomane. Poate că vă întrebați cum a luat naștere acest han, cum s-a ridicat construcția chiar în mijlocul târgului. Explicația o găsim în istoria Bucureștiului. Nu trebuie să uităm că zona aceasta a fost una de tranzit, care a făcut legătura comercială între Apus și Răsărit, iar drumurile negustorilor pe aceste meleaguri nu aveau cum să rămână fără urme.

În tumultul acestei vieți, hanurile au apărut firesc, fiind construite după un model deja existent. Este vorba despre caravan-seraiurile orientale care au constituit baza noilor imobile.

În lungile lor drumuri, negustorii aveau nevoie de locuri de popas în care să-și poată adăposti nu doar mărfurile, ci și familiile, servitorii, animalele.

Clădiri de formă rectangulară, hanurile erau gândite cu deschidere doar spre interior. Porțile grele care închideau această unică deschidere erau înconjurate de ziduri groase menite să țină piept oricărui atac venit din afară. Curtea interioasă includea prăvălii boltite, dar și beciuri adânci în care se ascundeau prețioasele marfuri. Nu lipseau nici odăile de odihnă.

Revenind la Hanul lui Manuc, este interesant de descoperit istoria din spatele acestei clădiri spectaculoase. Hanul a fost ridicat de Manuc Bei, un negustor bogat, care a făcut avere din comerț, dar și din cămătărie. Manuc Bei a fost ceea ce astăzi putem numi „bancher”, pentru că dădea bani cu împrumut și primea înapoi suma împrumutată plus dobânda.

Manuc Marzaian (1769-1817) era de origine armeană, iar drumurile l-au condus prin mai multe locuri din Europa.

Ajuns în București în 1806, Manuc ia decizia de a construi acest han. Lucrările durează până prin 1808, din cauza situației politice din acea perioadă.

În jurul hanului există destul de multe legende. Despre Manuc Bei se spune că în realitate a fost un spion care a avut un rol important în războiul ruso-turc. Mai mult, există surse istorice care indică faptul că Tratatul de la București (1812), prin care s-a pus punct războiului ruso-turc, s-a semnat chiar la Hanul lui Manuc.

O descriere a hanului făcută în secolul al XIX-lea arată că, la subsol, construcția avea 15 pivnițe boltite. De asemenea, parterul includea 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Clădirea are și un etaj, la care au fost dispuse 107 odăi de odihnă.

Legendele țesute în jurul acestei clădiri simbol din București sunt multe, iar una dintre ele face trimitere la o mare comoară care s-ar ascunde aici. Se spune că Manuc și-a ascuns bogățiile prin labirinturile hanului. Dincolo de aceste povești, importantă este frumusețea clădirii și importanța ei în a aduce în discuție influența otomană în arhitectura Bucureștiului.

Spre Hanul cu Tei

Vom lăsa în urmă legendele despre Manuc Bei și ne vom întoarce în Lipscani pentru a ne opri pentru câteva momente în fața Palatului Băncii Naționale. Cândva aici trona Hanul Șerban Vodă, ridicat între anii 1683- 1685. Deși a fost refăcut după incendiul din 1804, hanul a fost demolat în 1883.

În drumul nostru spre un alt loc minunat din București: Hanul cu Tei, vom face încă un mic popas pentru a admira Hanul Elias (Patria), aflat în spatele Bisericii Sfântul Ioan Piață. Construcția a fost restaurată și exemplifică foarte bine influențele otomane din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sursele istorice dovedesc faptul că, în ciuda trecerii timpului, clădirea și-a păstrat aspectul original.

Lăsăm în spate acest imobil și ne îndreptăm pe Bulevardul I.C. Brătianu către Hanul cu Tei, pe care îl vom găsi înăltându-se mândru, undeva între Lipscani și Blănari.

Hanul cu Tei face legătura între Lipscani și Blănari.

Construit în anul 1833 de către Anastasie Hagi, Gheorghe Polizu şi Ştefan Popovici, imobilul a rezistat trecerii timpului și ni se prezintă astăzi în toată splendoarea sa.

Așa cum Hanul lui Manuc a fost cunoscut și drept „Hanul Curtea Veche” și Hanul cu Tei a purtat numele „Hanul de pe uliţa cea mare a marchitanilor“.

Destinația inițială a construcției a fost una comercială. Cei doi negustori care au ridicat hanul aveau prăvălii acolo și au gândit totul ca pe o legătură între afacerile lor și altele pe care le-au preluat. Hanul de formă dreptunghiulară a fost prevăzut de o parte și de alta cu câte 14 prăvălii (14 pe latura din Est și 14 pe latura din Vest), dar și cu două intrări care făceau legătura între cele două străzi pe care le unește: Lipscani și Blănari.

Între timp clădirea și-a schimbat destinația inițială, transformându-se la un moment dat chiar într-o locație a unor bancheri. Astăzi, Hanul cu Tei este un loc pe care orice turist care vine în București ar trebui să-l admire, așa cum ar trebui să admire și alte locuri minunate din Capitala României.

Autor: Ștefania Enache
Foto: Corina Gheorghe