Strada Franceză, locul în care vechiul și noul se combină în cel mai firesc mod

Case prin ale căror ziduri răzbate istoria Bucureștiului, o alee cu dale ce amintește de perioada interbelică și multe cafenele plasate de o parte și de alta, Strada Franceză este astăzi un amestec fericit de vechi și nou, un loc pe care este imposibil ca turistul venit să descopere Capitala României să nu vrea să-l străbată.

Splaiul râului Dâmbovița, în zona Pieței Unirii, este un colț în care ni se expun vederii vestigii dintre cele mai reprezentative pentru București. Sursele istorice indică faptul că „vatra” vechii așezări a ciobanului Bucur s-a aflat undeva pe aici.

Istoria unui nume de stradă

Foarte aproape de vechea Cetate domnească în care, prin secolul al XV-lea, domnitorul Mircea cel Bătrân a pus bazele primei Cetăți de scaun, o alternativă a celei din Târgoviște, se deschide ”Ulița Domnească”, pe care noi o cunoaștem astăzi drept Strada Franceză.

Cercetătorul Aurel Ionescu ne povestește că numele acestei străzi a cunoscut o serie de transformări în timp. Undeva, prin secolul al XVII-lea, era cunoscută drept „Ulița care duce spre poarta de sus a Curții Domnești”.

A mai fost botezată și „Ulița de la banul Văcărescu”.

Sursele pe care le-am consultat, printre care și ”Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București”, semnat de N. Stoicescu, indică faptul că reședința lui Ienăchiță Văcărescu (1740-1797), mare și luxoasă, se afla la începutul Podului Mogoșoaiei, pe partea stângă, între actualele străzi Râureanu și Marconi. Urmașii lui au vândut casa cu o parte de teren lui Ion Hagi Moscu, fost mare vistier, iar pe restul terenului, noul proprietar, Ștefan Bellu, a ridicat o altă casă. Aici a fost omorât Bimbașa Sava, împreună cu arnăuții săi, în 6/18 august 1821, de către turcii lui Chehaia-bei. Casa lui Ienăchiță Văcărescu a fost dărâmată în secolul al XIX-lea, iar casa lui Bellu a fost, de asemenea, demolată și pe locul ei s-a ridicat fosta casă Sigmund Prager, devenită ulterior magazinul „Sora”. Evenimentele care au intervenit au produs schimbări și în ceea ce privește numele străzii, care a fost cunoscută și drept „Ulița de la domnița Văcăreasca”. Pentru un timp, după moartea lui Ienăchiță Văcărescu, a continuat să locuiască acolo soția lui, Ecaterina”, explică Aurel Ionescu.

Un alt nume sub care regăsim Strada Franceză este „ Ulița ișlicarilor”, după numele breslei de meseriași și negustori care aveau atelierele și tarabele pe această stradă. „Apariția numelui de Ulița Franceză (Franțuzească) este legată de faptul că aici a avut reședința, în 1798, primul consul al Franței la București, Ėmile Gaudin”, menționează Aurel Ionescu.

Numele străzii a evoluat astfel:

  • 1852, planul Borroczyn: Ulița Franțuzească, între podul Mogoșoaiei și Ulița Șelari;
  • 1856, planul Jung: Uliţa Franceză.
  • 1871, planul Pappasoglu: Strada Carol, între podul Mogoşoaiei și Piaţa Sfântul Anton.
  • 1899, planul Institutului Geografic al Armatei: Strada Carol, între Calea Victoriei și Splaiul gen. Cernat (acum, Splaiul Independenței). Partea din stradă paralelă cu Strada Halelor, aflată la est de aceasta, a fost demolată la sfârșitul deceniului 4 al secolului al XX-lea, atunci când s-a modernizat Piața Unirii.
  • 1948: Strada Carol se transformă în Strada 30 Decembrie.
  • 1990: Strada 30 Decembrie se transformă în Strada Iuliu Maniu.
  • 2007: Strada Iuliu Maniu devine Strada Franceză.

La pas pe Strada Franceză

Casa în care s-a născut Iulia Hașdeu

Strada pleacă din Piața Unirii, mărginește, împreună cu Strada Șelari, Piața Sfântul Anton, trece pe lângă biserica Sfântul Antonie cel Mare, lasă în spate ruinele Cetății  Domnești (acum în plin proces de renovare) și traversează străzile: Șepcari, Căldărari, Șelari. Sunt nume de străzi cu rezonanțe medievale, după denumirea  meșteșugului sau negoțului care se practica pe fiecare dintre ele.

Mai departe, Strada Franceză șerpuiește delicat spre Calea Victoriei, depășind Strada Tonitza și Strada Poștei, ca un fir roșu al istoriei. Clădirile din această zonă sunt printre cele mai vechi din București, multe dintre ele fiind datate de pe la 1850 până spre 1920.

Experții susțin că, astăzi, găsești cu greu în Capitala României imobile mai vechi de 1847. Iar acest lucru se întâmplă pentru că, în acel an negru în istoria acestor meleaguri, un incendiu de mari proporții a pârjolit așezarea târgoveților care își construiseră prăvălii și locuințe preponderant din lemn, în jurul caselor boierilor cu dregătorii la Curte.

Mergând agale, venind dinspre Calea Victoriei, o să descoperi că Strada Franceză are o eleganță vetustă, pe care este imposibil să nu o remarci. Străjuită de un șir de arțari, care oferă o umbră plăcută vara și o paletă de culori fabuloase toamna, Strada Franceză este un loc într-o forfotă continuă, este un loc în care nu ai cum să nu observi numărul mare de străini veniți să descopere Bucureștiul.

În ciuda acestei agitații date de numărul mare de turiști, Strada Franceză are un aer liniștit, care parcă îți transmite un soi de pace interioară care te ajută să te regăsești.

Casa M. Russu a fost edificată în 1892

Pentru a te relaxa, te poți opri la oricare dintre terasele care îmbracă locul într-un aer de modernitate deloc deranjantă. În același timp, poți alege să te plimbi de la un capăt la altul al străzii și să descoperi case peste care a trecut istoria.

Arțarii care umbresc Strada Franceză

Dacă o să te concentrezi pe partea cu numere pare, o să descoperi o înșiruire de imobile monument istoric. Clădirile sunt așezate într-o linie care te obligă să urmărești detaliile construcțiilor. Astfel, la numărul 4, o să remarci o casă care datează din 1885. Puțin mai departe, la numărul 12, o să descoperi o construcție de inspirație renascentistă, ridicată în 1850. Și imobilul de la numărul 16 intră în aceeași categorie.

Casa cu numărul 14 poartă efigia Iuliei Hașdeu. Sursele spun că aici au locuit, pentru a vreme, Bogdan Petriceiu Hașdeu (una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile) și soția sa. Mai mult, se pare că în această casă s-a născut singura lor fiică- Iulia Hașdeu.

Ne vom îndrepta atenția și către casele cu numere impare. La numărul 11, edificată în 1892, se află casa M. Russu. Pe fronton, se poate vedea și astăzi inscripția. Clădirea uimește prin simetria sa, prin îngustimea sa, dar și prin unicul balcon cu decorații clasice. O construcție similară apare și peste drum, la numărul 20, aceasta fiind de fapt o caracteristică a multor imobile de pe Strada Franceză.

Pe partea de stradă cu numere impare, nu poate trece neobservat imobilul de la numărul 9. Este tot o clădire monument istoric, total schimbată în anul 1920, atunci când a căpătat un stil eclectic și când a fost transformată într-o casă de raport.

Casa de raport este un imobil aflat la dispoziția Armatei Române și care adăpostea ofițerii. În acea perioadă, ofițerii Armatei Române erau constrânși să se căsătorească cu fiice de moșieri înstăriți. Din cauza acestor mariaje, o mare parte din timpul ofițerilor se scurgea la moșiile socrilor, iar atunci când erau convocați la garnizoană erau cazați în aceste case de raport. Astfel, aveau posibilitatea de a se prezenta în cazarmă atunci când trebuiau să dea raportul.

Casa de raport din această zonă se întinde pe trei parcele, două dintre ele pe Strada Franceză, la numerele 19 și 21. Aceste parcele au aparținut doctorului Gheorghe M. Darvari (1839-1903) şi soţiei sale. Cealaltă parcelă este poziționată undeva în spatele celor două, și are ieșire pe un tronson al actualei Străzi Tonitza, care în trecut se numea Sfântul Dumitru, după biserica aflată aici. Iniţial, clădirea, construită după desenele arhitectului I. Friederich în 1891, era în stil academist de factură neoclasică. „Turistul care descoperă Strada Franceză are posibilitatea să vadă și alte monumente importante din zonă. De exemplu, Biserica Sfântul Dumitru, cunoscută și drept de Jurământ, aflată pe Strada Tonitza, numărul 20. Primul lăcaș pe acest loc datează din secolul al XVI-lea. Biserica actuală a fost rezidită de către Constantin Filitti, Episcop de Buzău, fiind terminată în 1843 de urmașii săi”, precizează Aurel Ionescu.

„Se mai numea și biserica de jurământ pentru că într-însa se făceau jurămintele cele solemne, atunci când pârâtul sau acuzatorul… jurau lângă ușa altarului că vor spune adevărul și nimic alt decât adevărul…”, ne spune G.I. Ionnescu-Gion, în „Istoria Bucurescilor”.

„De asemenea, pe Strada Șepcari, la numărul 22 B, tronează Biserica Domnească, Curtea Veche, zisă Sfântul Anton. Lăcașul actual a fost ridicat pe ruinele unei biserici mai vechi și ctitorit cu hramul Buna Vestire de către Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559). A fost biserica Palatului Domnesc, zis ulterior și Curtea Veche. După 1847 a preluat și hramul bisericii Sfântul Anton din apropiere. Nu este de ratat nici locul pe care cândva se afla Biserica Sfântul Anton (Antonie), zisă și a Pușcăriei. Construită în secolul al XVI-lea în apropierea clădirii ce adăpostea Pușcăria Domnească, a ars de mai multe ori, ultima dată a fost distrusă de Marele Foc din 23 martie 1847. Nu a mai fost reconstruită. Pe locul unde s-a aflat s-a ridicat un monument de piatră, iar conturul zidurilor este marcat pe teren cu gard viu”, detaliază Aurel Ionescu.

Autor: Ștefania Enache
Foto: Corina Gheorghe