Strada Tokio scrie povestea unei perioade din istoria Bucureștiului.

Luna cireșilor înfloriți ne conduce pe strada care ne amintește de țara în care Hanami este o tradiție de secole. Ne vom plimba astăzi pe Strada Tokio. E drept că nu vom avea parte de parfumul copacilor de sakura care încep să umple parcurile din capitala Japoniei, dar avem privilegiul de a descoperi o stradă bogată în case cu o arhitectură specială.

Dinspre Bulevardul Iancu de Hunedoara, străzile Londra și Roma pornesc paralel formând un fel de scară. Prima treaptă este Strada Tokio, celelalte fiind reprezentate de străzile Oslo, Berna, iar, ceva mai departe, de străzile Washington și Haga. Pe fiecare dintre aceste străzi ne-am plimbat. Pentru prima lună de primăvară ne-a rămas de viziat Strada Tokio.

Ne izolăm de zgomotul marilor bulevarde

Șirul de case de pe partea cu numere cu soț izolează total strada de lumea aglomerată și zgomotoasă de pe Bulevardul Iancu de Hunedoara sau de traficul insistent de pe Strada Roma. De îndată ce am pășit pe Strada Tokio pare că am ajuns pe un alt tărâm. Această senzație o putem experimenta pe mai toate străzile din această zonă dar, pe cele aflate în apropierea marilor bulevarde, sentimentul de „rupere” de restul orașului este mult mai puternic.

Elemente specifice stilului mediteranean dau o notă exotică vilei de la numărul 14.

Ne vom concentra pentru început pe partea cu numere cu soț. Și astfel, din direcția Străzii Roma, la numărul 14, descoperim o superbă vilă încadrată în categoria monumentelor istorice. Construcția masivă are parter și două etaje. Ușa de la intrare are arcul grațios de sorginte mediteraneană, iar ferestrele de la primul nivel au arcadele specifice stilului acesta. De asemenea, capitelurile coloanelor sunt ornate cu motive vegetale.

Din balconul decorat clasic, parcă te aștepți să apară Rosina, din opera ”Bărbierul din Sevilla” a lui Rossini, pentru a asculta declarația de dragoste a Contelui Almaviva.

Strada Tokio este bogată în imobile din categoria monumentelor istorice.

Vila alăturată, cea de la numărul 12, este tot monument istoric. Deși mai sobră, construcția are o combinație de elemente decorative mediteraneene – încadraturile ușii și ferestrelor de la parter – cu Art Deco – ferestrele primului etaj – în timp ce gardul scund, combinație de feronerie cu zidărie dantelată, întărește nota exotică.

Strada Tokio este plină de imobile încadrate în categoria monumentelor istorice. Este și cazul vilelor de la numerele 10 și 8 sunt, care alternează stilurile Art Deco și mediteranean. La numărul 8, feroneria dantelată împodobește gardul și balconul, iar, la un loc cu ancadramentul oval al intrării și cu arcadele de la ferestre, accentuează nota de mister a imobilului.

Dacă pe partea cu numere cu soț întâlnim succesiv stilurile mediteranean și modernist – Art Deco, pe partea de stradă cu numere fără soț găsim alternativ stilurile neoromânesc și mediteranean.

Construcție în stil neoromânesc.

Vila de la numărul 3, monument istoric, cu parter înalt, etaj și mansardă este construită în stil clar neoromânesc cu arce deschise și decorații cu motive zoomorfe la ferestre, inserții de lemn la terasă și un brâu de cărămidă aparentă sub cornișă.

La numărul 11, un alt imobil monument istoric, stilul construcției este tipic mediteranean.

Între aceste case, aproape lipite, vilele de la celelalte numere alternează și împrumută elemente de la aceste stiluri: masive, sobre, cu balcoane rectangulare fără prea multe ornamente.

Curțile mici sunt delimitate de garduri joase și dau impresia unui parc rezidențial cu multe spații comune. Se naște astfel o detașare de viața cotidiană, detașare specifică stilului arhitectonic predominant pe această stradă (cel mediteranean), o intimitate, care devine complice și cu trecătorul ocazional încurajat să admire și să se bucure de tihna locului.

Misterioasa vilă de la numărul 8.

Aceste vile, ridicate în prima jumătate a secolului XX, sunt exponentele unei perioade de dezvoltare economică care a adus și la București un avânt cultural și a permis emanciparea populației care alege ca destinații de călătorie alte regiuni față de cele din Vestul Europei. Efectele au rămas vizibile în special în construcții și arhitectură. Așa se explică parțial apariția gustului publicului pentru clădirile misterioase și solare asemănătoare celor de pe meleagurile spaniole sau portugheze. La aceasta se adaugă și afinitatea unor arhitecți ca Gheorghe Șimotta sau George Damian, de pe planșele cărora au apărut în oraș adevărate bijuterii maure.

Autor: Ștefania Enache
Foto: Corina Gheorghe