Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" din București și-a deschis porțile pentru public în anul 1936.

Turistul printre vestigii a ales să ne conducă astăzi în paradisul lumii rurale, în locul în care lumea satului românesc este expusă în toată splendoarea sa. Ne vom plimba prin Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, locul care reliefează, într-un mod absolut superb, tradiția acestui popor.

Peste 500.000 de vizitatori vin anual la Muzeul Satului.

Muzeul are o întindere de 14 hectare, iar patrimoniul construit, care se constituie într-o sinteză originală a vieții satului românesc, include 143 de complexe și 392 de monumente.

Muzeul Satului prezintă viața comunităților rurale.

Muzeul Satului adăpostește, de asemenea, peste 60.000 de obiecte de patrimoniu și peste 250.000 de documente de arhivă. Toate aceste elemente, adunate într-un singur loc, formează cea mai importantă monografie a vieții rurale de pe plaiurile noastre.

Paradisul vieții rurale

Imediat ce primăvara dă primele semne de viață, aleile Muzeului Satului se umplu de parfumul pomilor înfloriți. O vizită la acest muzeu reprezintă cel mai bun mod de a te rupe de tumultul orașului și de a te arunca cu tot sufletul într-o „dumbravă minunată”, așa cum doar în poveștile Lizucăi poți întâlni.

Patrimoniul muzeului include 143 de complexe și 392 de monumente.

Atunci când alegeți să vizitați acest loc, este bine să porniți dis de dimineață, pentru că altfel nu o să aveți timp să vedeți toate „minunile” pe care acest muzeu le pune la dispoziția publicului.

Chiar la prima oră de la deschiderea muzeului, turistul printre vestigii a trecut de porțile acestuia și s-a aventurat în paradisul vieții rurale.

Uimitoarea lume a satului

Biserica Dragomirești a fost construită în anul 1722.

Pierdut pe aleile acestui imens muzeu în aer liber, turistul printre vestigii poposește mai întâi în fața unei construcții uimitoare ce-și înalță vârful către cer. Este Biserica Dragomirești, din județul Maramureș, mutată, în incinta muzeului, de  către echipa profesorului Dimitrie Gusti în anul 1936.

Lăcașul de cult datează din anul 1722, atunci când a fost ridicat pe locul unei alte biserici pe care tătarii au ars-o în 1717. Nu este o biserică asemănătoare celor cu care creștinul este obișnuit să se întâlnească în pelerinajele sale. Construcția din Dragomirești respectă specificul arhitecturii maramureșene, fiind edificată din cununi de bârne din lemn de molid. Tehnica utilizată în construcția acestui edificiu este similară cu cea pe care meșterii maramureșeni o folosesc la casele și anexele din gospodăriile țărănești.

Biserica uimește prin pridvorul său deschis, ce se sprijină pe stâlpi ciopliți din lemn, dar și prin acoperișul „cu „poală” dublă și pante repezi, specific Carpaţilor Nordici”.

Lăcașul de cult pare că zvâcnește către cer, iar de la înălțimea sa de 35 de metri domină întreaga zonă.

La fel de surprinzător este și interiorul ornat cu motive populare și pictat cu o serie de scene care reflectă crâmpeie din credințele populare.

Gospodăria din Berbești reflectă arhitectura tipic maramureșeană.

Și pentru că tot am amintit de arhitectura specifică Maramureșului, turistul printre vestigii  își continuă drumul și se oprește în fața unei gospodării din satul Berbești, de pe Valea Marei.

Ansamblul datează din 1775 și include casa de locuit, dar și o serie de anexe gospodărești (grajdul cu șura, adăpostul oilor, coșul pentru porumb).

Gospodăria din Berbești a fost adusă la Muzeul Satului în anul 1962, atunci când a fost reconstruită bucată cu bucată.

Construcția este reprezentativă pentru cultura materială şi spirituală a Maramureşului, fiind valoroasă și datorită semnăturii meșterului, semnătură aflată pe grinda casei: „Pașco de pe Sălaje”.

Privitorul care descoperă casa află informații importante nu doar despre modul în care se făceau construcțiile în Maramureș, ci și despre modul de viață al celor care locuiau în aceste gospodării.

Locuința este formată din trei încăperi: camera de dormit, tinda și cămara de alimente. Toate aceste încăperi sunt aliniate de-a lungul unei prispe deschise. Prispa se sprijină pe stâlpi din lemn uniți între ei prin arcade. De altfel, întreaga construcție este ridicată din scânduri cioplite din lemn de stejar. Camera de locuit este astfel împărțită încât dă impresia unui spațiu foarte generos. Mobilierul este unul simplu și funcțional: un pat dispus pe o latură și lavițe așezate în unghi drept. O masă înconjurată de scaune ocupă centrul încăperii. Un spațiu important este alocat pentru vatră, care are cuptor și „prichici”, un loc amenajat special lângă sobă pentru ca iarna, în acest spațiu, să se poată odihni copiii sau bătrânii.

Rămânem în zonă, pentru a descoperi o gospodărie din satul Șurdești, Țara Lăpușului. Construcția din secolul al XVIII- lea a fost mutată în Muzeul Satului în 1967.

La fel ca și gospodăria din Berbești, ne oferă multe informații despre cei care au locuit în această casă. Clar este vorba despre o familie de țărani cu o anumită stare având în vedere anexele: șura, magazia pentru cereale, cotețul pentru porci, grajdul și instalația pentru fructe uscate.

Biserica din Răpciuni prezintă scene din viața religioasă, dar și evenimente importante din comunitate.

Ne mutăm în satul Răpciuni, din județul Neamț, loc din care vine biserica datată 1773, aflată astăzi în incinta Muzeului Satului. Lăcașul de cult a fost adus la București în 1968, fiind astfel salvat de la o posibilă demolare cauzată de strămutările care s-au făcut pe Valea Bistriței pentru a face loc Hidrocentralei Bicaz.

Biserica Răpciuni a fost ridicată în vremea voievodului Grigore Ghica, anul construcției fiind crestat în lemn, cu litere chirilice.

Edificiul de cult, pe lângă informațiile legate de viața religioasă a acelor vremuri, ne oferă și date relevante despre evenimentele care au marcat traiul locuitorilor din Răpciuni. În pridvorul bisericii sunt crestate cu litere chirilice întâmplări legate de ierni grele sau veri secetoase, dar și despre invazia lăcustelor din 1847.

Gospodărie tipică din satele grănicereşti.

Viața din inima așezărilor de pe Valea Someșului Mare este reliefată cel mai bine de gospodăria din satul Șanț, Bistrița – Năsăud. Casa respectă specificul celor din satele grănicereşti, având median o tindă, flancată de două camere mari, una de locuit și una de oaspeți. În prima dintre camere, mobilierul este format doar din pat, masă, laviță și dulap de vase. În schimb, în cea de a doua, mobilierul este compus din două paturi aşezate simetric, masă la mijloc, bancă cu spătar, dulapuri pentru vase, lăzi de zestre şi cuiere pictate. Culoarea care domină peste tot este roșu.

Gospodărie tipică din satele grănicereşti.

Casa, construită din cununi de bârne, pe un soclu înalt de piatră, cu prispă pe trei laturi, a fost ridicată în anul 1896 și a ajuns la Muzeul Satului în 1936.

Ne continuăm călătoria și ajungem și în casa lui Moş Văsâi a lui Ion Cobuţ din satul Moişeni, județul Satu Mare. Cel care a transferat, în 1936, această gospodărie la București a fost chiar Gheorghe Focşa, director al Muzeului Satului între 1948 – 1978.

De la început, la casa lui Moș Vasâi impresionează intrarea în gospodărie care se face printr-o poartă de tip vraniţă cu boc. În curte, pe lângă casa de locuit, regăsim și o serie de anexe: un găbănaş (cămară), o poiată (grajd), un coteţ pentru păsări şi într-un colţ, o rugă (cruce de pază) înaltă, cu ornamente în relief.

Gospodărie tipică din satele grănicereşti.

Spre deosebire de alte case din mediul rural, ridicate doar din lemn, locuința din Moișeni se înalță pe o temelie din bolovani de râu și caramidă.

Chiar la intrarea în casă este o ușă masivă din stejar, asigurată cu o încuietoare secretă din lemn. Obiectele din interior ne trimit înapoi în timp și ne amintesc de simplitatea vieții de la țară.

Despre viața țăranilor din județul Alba putem afla dacă vizităm ansamblul architectural Sălciua de Jos. Casa are și o cămară, iar construcția a fost ridicată în 1815 și a fost adusă la Muzeul Satului în 1936. Materialul folosit a fost lemnul de brad, cioplit pe patru laturi, iar temelia este din piatră.

Casele din Sălciua de Jos au acoperișul mult înălțat.

În cazul acestei case atrage atenția proporția dintre pereți și acoperiș. Clima din zonă i-a obligat pe meșteri să găsească soluții pentru protejarea caselor de precipitațiile abundente, așa că acoperișul are dimensiuni impresionante, fiind de trei ori mai mare comparativ cu pereții.

Ne mutăm în Fundu Moldovei, din Suceava, pentru a vedea o gospodărie din zona Câmpulung Moldovenesc. Astfel, vom descoperi cum se trăia în localităţile de munte ale Bucovinei. Gospodăria datează din 1901 și se remarcă datorită sistemului complex de încălzit şi preparare a hranei.

Traiul comunităților de lipoveni este reflectat de gospodăria din comuna Jurilovca, Tulcea. Construcția din 1898 a fost transferată la muzeu în anul 1963.

Spre deosebire de gospodăriile prezentate până acum, cea din Jurilovca este formată din zece încăperi cu diferite destinații. Partea rezervată locuinţei cuprinde în plan cinci încăperi: două tinzi, două camere de locuit – dintre care una rezervată oaspeţilor – şi o bucătărie, toate comunicând între ele. Acoperișul este din stuf „bătut la piaptăn”.

Sunt doar câteva din comorile pe care le ascunde Muzeul Satului. Dacă vreți să vedeți modul în care se trăia pe vremuri, să descoperiți viața din satele românești trebuie să treceți pragul acestui muzeu unic în peisajul internațional.

Autor: Ștefania Enache
Foto: Corina Gheorghe