Frumusețea Bucureștiului de astăzi este rezultatul muncii unor personalități puțin cunoscute în rândul celor care explorează orașul ca simpli turiști. Arhitecții și inginerii, care au contribuit la dezvoltarea Capitalei României, au rămas în umbră, arta lor fiind vizibilă peste tot în oraș, fără a se știi numele celor care au proiectat casele de poveste, care fac din București o metropolă unică în peisajul european, sau care au inițiat sistematizarea orașului ce a dus la modernizarea sa.
Grigore Cerchez este una dintre personalitățile care ne-a lăsat moștenire o serie de proiecte emblemă din București. Despre el vom vorbi astăzi și despre influența pe care a avut-o asupra Micului Paris.
Debutul „epocii frumoase” în București va aduce și o transformare semnificativă a orașului, care cunoaște importante modificări urbanistice și edilitare, în ton cu evoluția socială, modificări care l-au îndreptățit să poarte titulatura consacrată de „Micul Paris”.
Astfel, din 1873, anul absolvirii studiilor în „Orașul Luminilor”, îl găsim pe inginerul – arhitect Grigore Cerchez (1850-1927) angajat în Ministerul Lucrărilor Publice, iar din anul 1875 în poziția de inginer-șef al Capitalei.
Nu evocăm întâmplător acești ani și aceste poziții. De numele lui Cerchez sunt legate, în acea perioadă, planurile de canalizare a zonei „Grădina Icoanei”. Tot de numele său, sunt legate, în perioada 1880-1883, planurile de canalizare a râului Dâmbovița, dar și planurile de sistematizare a orașului, realizate cu acest prilej.
Și-a dedicat viața Bucureștiului
Timp de o jumătate de secol, de la catedra Facultății de Arhitectură sau de la cea a Politehnicii, din pozițiile administrative pe care le-a ocupat sau ca autor al unor clădiri de referință, Grigore Cerchez marchează fundamental evoluția arhitecturii românești.
Prima perioadă a carierei sale este profund influențată de studiile în străinătate. Este momentul în care realizează lucrări în stil neoclasic, eclectic și neogotic.
Din acele timpuri, mai putem admira și astăzi Casa Sihleanu (ridicată în anul 1889 în Strada Simu Atanasie, numărul 1, în spatele Ateneului Român), acum transformată în cafenea.
Tot din acea perioadă datează și casa din Strada Nicolae Iorga, numărul 12, care a fost ridicată în anul 1882. Imobilul a fost construit la cererea istoricului Mihail Șuțu.
În anii săi de început, Grigore Cerchez lucrează și la fațadele Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.
Unul dintre părinții arhitecturii românești
După anul 1906, se observă o diversificare stilistică în munca lui Grigore Cerchez, acesta incluzând în creația sa elemente emblematice ale stilului național.
Între anii 1906-1910 construiește casa Emil N. Lahovary, din Strada Gina Patrichi, numărul 10, clădire în stil neogotic francez, care are un corp principal și două corpuri laterale ce delimitează o curte de onoare în maniera renașterii franceze. Fațada și acoperișul mansardat sunt bogat ornamentate, prezentând detalii geometrice și vegetale. Beneficiarul acestui „hotel particulier” a fost omul politic Emil Lahovary (1855 -1930), iar în prima parte a secolului al XX-lea a fost sediul Legației Americane la București.
Între 1905-1912, împreună cu arhitectul Alex. Clavel, va realiza planurile și va conduce lucrările de modificare a imobilului din Calea Victoriei 196, imobil aflat vis a vis de clădirea Muzeului „George Enescu”.
Lucrarea a fost cerută de juristul Constantin G.Dissescu – profesor universitar, autor al primului curs românesc de Drept constituțional și ministru al Justiției, pentru o scurtă perioadă de timp.
Imobilul a fost refăcut în stil neoromânesc, fațada din Calea Victoriei având o logie inspirată din arhitectura brâncovenească, cu arcade sprijinite pe coloane cu caneluri răsucite și cu balustrade din piatră sculptată cu ornamente florale și zoomorfe.
După moartea lui Constantin G. Dissescu, în anul 1932, casa a găzduit sediul Institutului de Cultură Italiană (1933 – 1949), apoi pe cel al Institutului Româno – Rus, până în 1956. Din anul 1967, aici funcționează Institutul de Istorie a Artei „George Oprescu” al Academiei Române.
Spaţiile interioare păstrează încă elemente din proiectul imaginat de Grigore Cerchez și găzduiesc patrimoniul institutului: o bibliotecă de artă unică în ţară, arhive documentare, o colecţie de artă plastică provenind din donaţiile făcute de profesorul Oprescu, de inginerul Gheorghe Balş şi de familia Busuioceanu.
În acest context, trebuie să menționăm că, deși a fost constituit juridic din 1948, Institutul de Istoria Artei a fost înfiinţat și a început să funcționeze în anul următor sub conducerea profesorului George Oprescu. Profesorul Oprescu a deținut funcția de director al instituției timp de 20 de ani. În această perioadă s-au pus bazele cercetării ştiinţifice fundamentale în domeniul istoriei artei şi au fost elaborate lucrări de sinteză referitoare la istoria artei româneşti. Cu o organizare pe departamente cu profile diferite, George Oprescu a iniţiat abordarea multidisciplinară în studiul artei medievale, al artei bizantine, al istoriei teatrului, cinematografiei, muzicii şi arhitecturii. Între anii 1950-1960, s-au înființat biblioteca și revistele institutului.
Prin contribuția lui Grigore Cerchez, dar și prin cea a profesorului Oprescu, Bucureștiul beneficiază astăzi de un institut al artei care funcționează într-o clădire de patrimoniu.
O replică a castelelor franțuzești
O altă casă impresionantă, care poartă semnătura arhitectului Cerchez, se află în imediata apropiere a Casei Dissescu, pe Strada G-ral Gheorghe Manu, la numărul 9. Este vorba despre Casa Niculescu-Dorobanțu. Imobilul a fost comandat de una dintre fiicele politicianului liberal Ion C. Brătianu, Tatiana Niculescu-Dorobanțu. La cererea expresă a acesteia, Grigore Cerchez a conceput și realizat, în anul 1911, o replică istorică a castelelor franțuzești de inspirație renascentistă, cu decorații neogotice.
În corespondența cu surorile ei, Tatiana se declara foarte mândră de casa ei „în stil Louis XII, cu piatră sculptată și brique aparentă (…)am constatat că, fără comparație posibilă cu acestea (n.r. palatele franțuzești de pe Valea Loarei ), casa mea este foarte frumoasă. Din păcate, din cauza străzii înguste, palatul pare înghesuit”.
Imobilul are alura unei catedrale gotice. Se remarcă datorită elementelor distinctive, precum zidăria de cărămidă aparentă, în nuanţe variate de roşu, siluetele turnurilor, portalul intrării, ferestrele impunătoare cu menouri sculptate în piatră, în stil neogotic francez, detaliile traforate ale teraselor şi ferestrelor, cornişele, garguiele, vitraliile și arcele frânte. Toate aceste detalii marchează atât exteriorul, cât și interiorul.
Și-a pus amprenta pe Calea Victoriei
De numele lui Grigore Cerchez este legată și restaurarea Bisericii Zlătari, pe care acesta a realizat-o între 1907 – 1908.
De fapt, arhitectul a fost implicat într-un proiect foarte amplu, care viza lărgirea spațiului ocupat de Calea Victoriei. Lucrările au fost astfel realizate încât să nu compromită construcțiile din zonă.
Și tot ca parte a modernizării acestei artere esențiale a Capitalei, a fost conceput, în perioada 1910-1911, pe fosta proprietate a familiei Lahovary, ansamblul format de actualul Teatru Odeon și fostul Hotel Majestic.
Sursele istorice arată că arhitectul Grigore Cerchez a conceput un ansamblu de anvergură. Proiectul a fost inițiat de Emil Lahovary. Informațiile existente pe site-ul Teatrului Odeon arată că proiectul acesta a avut ca rezultat construirea „Teatrului de Comedie, situat pe latura dinspre Strada Academiei, dar cu fațada orientată către Calea Victoriei, flancat de două corpuri laterale, către nord magazine și apartamente și către sud, Hotel Majestic. Teatrul a fost inaugurat pe 25 decembrie 1911 urmat de aripile laterale independente – Hotel Majestic și corpul nordic cu apartamente și magazine, configurând astfel cele două pasaje.(…) Teatrul a suferit unele transformări către jumătatea secolului al XX-lea, amplificarea sălii, înălțarea scenei și introducerea unor corpuri de legătură cu aripile laterale – anexe ale scenei – peste cele două pasaje. Bombardamentele din 1945 au afectat atât teatrul, cât și corpurile laterale, în special cel nordic care a fost parțial refăcut”.
Moștenirea pe care ne-a lăsat-o Grigore Cerchez include și Școala de Arhitectură din București. Aici, lucrările sunt începute în 1912 și finalizate în 1927.
În acest interval de timp, arhitectul realizează și fațadele Academiei de Științe Economice (Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale, București) al cărui proiect a fost realizat de architectul Edmond van Saanen-Algi, iar antreprenor a fost Gr. G. Cerchez).
De asemenea, începând cu 1912, se ocupă de amenajările interioare și de extinderea laturii de nord a Palatului Cotroceni. Pentru această aripă a apelat la o concepție național romantică, adăugând o sală mare, cu o terasă deasupra și două foișoare cu coloane. Unul dintre aceste foișoare a fost o replică a faimosului foișor de la Mănăstirea Hurezi, din județul Vâlcea.
Activitatea arhitectului Grigore Cerchez este sinonimă cu modernizarea Bucureștiului, moștenirea pe care această mare personalitate ne-a lăsat-o fiind de o valoare greu de cuantificat.
