Turistul printre vestigii se va distanța un pic de centrul orașului și va pleca pe un traseu mai puțin obișnuit, dar care îi va permite să descopere locuri de poveste. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au căutat cursuri de ape pentru a-și întemeia așezările. Bucureștiul nu este o excepție, localitatea fiind străbătută nu de unul, ci de două râuri: Dâmbovița și Colentina. Chiar dacă primul este emblematic pentru Capitala României, puțini sunt cei care știu că cel de-al doilea străbate orașul pe un parcurs mai lung, de 37,4 kilometri.
Pe malurile râului Colentina și pe drumul care se îndreaptă către Moldova, s-a dezvoltat un cartier care, în spatele zidului uriaș de blocuri de locuințe, ascunde adevărate nestemate, vestigii mărturie ale evoluției Bucureștiului.
Așa că turistul printre vestigii va porni astăzi pe urmele acestor mărturii.
Traseul pe care l-am gândit pleacă din Piața Obor, ea însăși un vestigiu, prima atestare documentară datând din secolul al XVII-lea. În înscrisurile de la Mănăstirea Stelea, se fac referiri la „Târgul de afară” sau „Oborul de vite”.
În jurul acestui loc, există tot felul de povești, multe dintre ele făcând trimitere la faptul că, în secolele XVII-XVIII, aici erau executați prin spânzurare condamnații la moarte. Execuția era una publică și reprezenta un adevărat spectacol.
Chiar și după ce domnitorul Grigore Ghica a interzis, în 1823, execuțiile publice, spânzuratoarea din Obor a dominat mulți ani zona. Abia în 1870 a fost demontată, iar în 1877, negustorii au ridicat în locul ei o cruce de piatră „pentru a sfinți locul”.
Dar să lăsăm în urmă aceste istorii cumplite și să revenim la valoarea Pieței Obor.
Documentele arată că pe locul vechii piețe a început, în 1936, construcția Halelor Obor. Trei arhitecți cunoscuți au elaborat proiectul. Este vorba despre Octav Doicescu, Ion Fonescu și Dan Iovănescu. Neînțelegerile dintre acești profesioniști au dus la abandonarea lucrărilor, care au fost preluate ulterior de arhitectul Horia Creangă, care de altfel a și terminat construcția.
„Halele Centrale Obor” au fost incluse în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004.
Spre Mănăstirea Plumbuita
Turistul printre vestigii își continuă traseul, așa că va porni pe Bulevardul Colentina, va depăși intersecția cu Strada Doamna Ghica și se va opri la intersecția acestui bulevard cu Strada Plumbuita. Până aici drumul este drept, iar pe bulevard sunt la îndemâna călătorului o varietate de mijloace de transport: tramvai, autobuz, taxi.
Mergând pe Strada Plumbuita, străjuită, pe o parte de Parcul Plumbuita II, iar pe cealaltă de locuințe, la capăt se deschide o curte mare din care apare, semeț, turnul clopotniței Mănăstirii Plumbuita.
Lăcașul de cult este amplasat pe un dâmb de pe malul râului Colentina, în calea călătorilor care se îndreaptă spre Moldova.
Locul este unul cu totul special pentru istoria Bucureștiului. Documentele atestă faptul că lucrările de construcție au început în perioada lui Petru Vodă cel Tânăr (1559-1568). Fiul lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna nu a reuși să vadă finalizate lucrările, construcția mănăstirii fiind continuată de succesorii acestuia la tron: Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) și Mihnea Turcitul (1577-1583; 1585-1591).
Denumirea lăcașului de cult se pare că a fost dată de locuitorii din zonă și face trimitere la faptul că acoperișul acestuia a fost îmbrăcat mult timp în tablă de plumb. Există mai multe legende care circulă în jurul acestui nume. Una dintre ele face referire la Matei Basarab, care ar fi ordonat topirea acoperișului bisericii și transformarea lui în ghiulele de tun. O alta îl are în centru tot pe Matei Basarab, care s-a luptat între zidurile mănăstirii cu Radu Iliaș, iar lupta a fost atât de aprigă încât ghiulelele căzute pe biserică s-au topit și au dat un luciu special acoperișului.
Legendele sunt multe, dar un lucru este cert și anume că, începând cu secolul al XVI-lea, Mănăstirea Plumbuita joacă un rol major în istoria culturală a așezării. În acest sens, trebuie amintit faptul că aici, în anul 1573, a fost înființată prima tiparniță din oraș. Proiectul a fost realizat cu sprijinul voievodului Alexandru al II-lea Mircea, dar și al soției sale, Ecaterina Salvarezzo.
Tiparnița de la Plumbuita este a treia înființată în Țara Românească. Mai mult, aici apar, în 1582, primele cărți tipărite în București. Este vorba despre două Tetraevangheliare şi o Psaltire.
Merită menționat și faptul că domnitorul Matei Basarab este cel care a poruncit refacerea acestui lăcaș de cult, după distrugerile suferite în timpul unui incendiu din 1614. Astfel, din 1647, biserica a fost rezidită din temelii. Matei Basarab și-a dorit să aibă o construcție similară celei ctitorite de Radu cel Mare la Dealu. Acesta este momentul când mănăstirii îi este adăugată Casa Domnească, iar zidurile îi sunt întărite. Tot despre Matei Basarab se mai spune că a legat Plumbuita de Curtea veche printr-un tunel de refugiu.
Uitată de cele mai multe ori de către cei care vor să descopere Bucureștiul, Mănăstirea Plumbuita merită să fie vizitată. Doar așa poate descoperi turistul o construcție de o frumusețe rară, clădirea bisericii îmbinând caractere arhitecturale de tip muntenesc cu elemente gotice și cu influențe moldovenești.
Emblematic este și turnul clopotniță, construit între ani 1802-1806.
Se spune, de asemenea, că Tudor Vladimirescu și-a stabilit, în timpul Revoluției din 1821, cartierul general la Plumbuita. Mai mult, în timpul unei alte revoluții, cea din 1848, în beciurile mănăstirii au fost închiși unii dintre cei care au pornit acest eveniment.
Spre Biserica „Teiul Doamnei Ghika”
Pe salba de lacuri antropice de pe râul Colentina, în aproape toate localitățile prin care acesta trece, sunt amenajate parcuri cochete dotate cu toate elementele pentru agrement și relaxare. Nici Bucureștiul nu a făcut excepție.
Turistul printre vestigii își poate continua plimbarea de la mănăstire prin parcurile amenajate în apropierea ei. Poate trece pe lângă Biserica Sfântul Ioan Botezătorul Parc Plumbuita, o ctitorie a Elenei Budișteanu, soția arhitectului Ion Budișteanu. Oprindu-se la acest lăcaș de cult, ridicat după 1989, turistul poate afla câteva date despre familia Budișteanu, una dintre familiile boierești care și-au pus amprenta asupra acestor locuri.
Plecând de aici o va apuca pe Strada Doamna Ghica până la intersecția cu Strada Petricani. Va lăsa în urmă Palatul Ghica Tei și va ajunge la Biserica “Teiul Doamnei Ghika”.
Și i se va deschide în față o curte elegantă, luminoasă cu un covor de gazon verde la picioarele brazilor înalți printre acele cărora razele soarelui se joacă pe marmura monumentelor funerare ale familiei Ghika.
Aici va descoperi o atmosferă din alte vremuri, o atmosferă care te face să te aștepți ca în orice moment să apară, în curte și în biserică, domnițe în rochii lungi, vaporoase, suspinând din cauza unor iubiri nemărturisite.
Lăcașul de cult a fost ridicat, în 1833, în vremea domnitorului Grigore Dumitrie al IV-lea Ghika, membru de vază al acestei familii care a dat multe domnii în Țările Române.
De altfel, acest domnitor a rămas în istorie datorită multor acțiuni pe care le-a întreprins pentru dezvoltarea Bucureștiului, el fiind cel care a dat ordin pentru pavarea străzilor.
Dar să ne întoarceam la Biserica „Teiul Doamnei Ghika” despre care se spune că este singura construcție realizată de celebrul meșter Joseph Weltz în stil neo-clasic italian. La noi în țară mai putem admira o singură biserică în acest stil. Este vorba despre Biserica „Sfântul Spiridon”, cunoscută drept Biserica „Rotundă” din Lețcani, județul Iași.
Biserica „Teiul Doamnei Ghika” este un edificiu de o frumusețe special. La intrare există un pridvor, compus dintr-un fronton rezemat pe patru perechi de coloane îngemănate. De asemenea, cupola este bogat decorată. Deosebită este și pictura în ulei din interior, rezultată dintr-o compoziție unică a influențelor bizantine cu cele occidentale. Maestrul care a realizat-o este pictorul italian Alberto Giacometti.
Ansamblul funerar din curtea bisericii reprezintă, la rândul său, o adevărată operă de artă din marmură. De fapt, tot spațiul are o încărcătură specială, care merită văzută.
Turistul printre vestigii se oprește deocamdată aici, dar vă invită să-l urmăriți și în călătoriile viitoare.
