M-am decis destul de brusc să-mi opresc plimbarea de pe Calea Victoriei și să intru în curtea Palatului Cantacuzino. Porțile erau larg deschise și parcă o putere necunoscută mie m-a împins să trec de ele și să merg spre clădire. Am depășit cei doi lei care străjuiesc ușile și am urcat în grabă treptele către prima dintre încăperi. De undeva, din fața mea, „Rapsodia română” mă chema parcă să intru în lumea ei, lumea lui George Enescu.
În sunetul muzicii vibrante m-am lăsat condusă prin fiecare dintre încăperile deschise publicului din Palatul Cantacuzino. Experiența a fost unică și am avut tot timpul senzația că, de undeva, dintr-o altă cameră, își va face apariția chiar el, Enescu.
Printre obiectele care i-au aparținut, i-am simțit mereu prezența și mă așteptam să-l văd în fața mea, în fracul lui perfect croit și cu mănușile albe care îi acopereau mâinile.
Palatul Cantacuzino adăpostește Muzeul Național „George Enescu”, iar undeva, în spatele clădirii, se află și Casa Memorială a compozitorului. Deocamdată, publicul are acces doar în încăperile în care sunt expuse obiectele care au aparținut marelui muzician, Casa Memorială trecând printr-o perioadă de restaurare.
Chiar și așa, experiența de a vedea „pe viu” frânturi din viața lui Enescu este unică și îți oferă ocazia de a descoperi imaginea acestei sublime personalități și dincolo de capodopera sa muzicală.
Deși impozanta clădire din Calea Victoriei a aparținut Cantacuzinilor, amprenta enesciană este cu mult mai puternică decât amprenta oricărei familii de aristocrați. Zidurile masive ale palatului au impregnată energia lui George Enescu.
George Enescu așteaptă să fie descoperit
În timp ce admiram exponatele din muzeu, am avut șansa de a beneficia de prezența Marianei Petrescu, directorul de comunicare al instituției. Pasiunea cu care mi-a vorbit despre câteva episoade importante din viața marelui compozitor m-a făcut să-mi doresc să aflu și mai mult. Așa că mi-am promis că materialul de față este doar unul dintr-o serie dedicată muzicianului.
Într-o perioadă în care generațiile tinere suferă din cauza faptului că nu au modele la care să se raporteze, Enescu poate constitui un astfel de model.
George Enescu nu a fost doar un compozitor și muzician de geniu, ci a fost și un om remarcabil de la care putem învăța lecții de viață extraordinare.
Dar să revenim în muzeu, acolo unde am constatat că vin foarte mulți turiști. Unii sunt din România, din provincie, dar cei mai mulți sunt din străinătate. Deși vizita mea a avut loc într-o zi de joi, tot timpul pe ușile muzeului au intrat vizitatori. Și ce bucurie mai mare poți avea decât aceea de a vedea turiști din Italia care vor să-l descopere pe Enescu, doamne din Germania care fac același lucru sau tineri din Marea Britanie care au auzit de România tocmai pentru că-i pasionează muzica lui George Enescu.
Așa că vă propun să-l descoperim împreună pe George Enescu. Astăzi o vom face cu ajutorul unora dintre obiectele care i-au aparținut, obiecte care spun multe despre personalitatea marelui artist și pe care le puteți admira dacă mergeți să vizitați Muzeul Național „George Enescu”.
Expunerea de mai jos nu are pretenția întocmirii unui clasament, ci reprezintă pur și simplu o aducere în prim-plan a unora dintre odoarele enesciene. Atât Mariana Petrescu, cât și muzeograful Silvia Costin mi-au oferit suport în misiunea mea de a alege aceste obiectele din muzeu.
Prin prezentarea acestor obiecte nu-mi doresc altceva decât să vă conving să mergeți la muzeu și astfel o să aveți ocazia de a alege, la rândul dumneavoastră, alte exponate despre care să le vorbiți prietenilor.
Obiecte care poartă amprenta marelui compozitor
Îmi voi începe prezentarea cu biroul și scaunul care au aparținut artistului și care au fost aduse la București din ultima locuință a acestuia din Paris. Biroul se remarcă datorită faptului că are o semnătură celebră, fiind una dintre piesele realizate în atelierele Emile Galle. Lucrătura maestrului, cunoscut în toată lumea pentru stilul său cu puternice accente de naturalism, este reliefată spectaculos în cazul biroului la care a compus Enescu. Lemnul este ornat cu motive florale, care înnobilează parcă biroul și îi dau un aer unic. Acesta este realizat din lemn marchetat de diferite esențe și este ștanțat cu piele.
La rândul său, jilțul este unul de manufactură, fiind realizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța. Piesele ne transpun, practic, în intimitatea marelui compozitor și ne oferă o imagine despre colțul de lucru al acestuia.
Pe birou, vizitatorii muzeului au ocazia de a admira partitura, în facsimil, a operei „Oedipe”, operă pe care George Enescu a compus-o după mai bine de zece ani de muncă. Exponatul este unul special, deoarece este o fotocopie după manuscrisul original.
În legătură cu această celebră partitură, circulă mai multe povești. Unele dintre ele fac trimitere la faptul că maestrul, de teamă să nu-și piardă opera originală, o purta mereu asupra sa, într-o servietă ponosită din piele.
„Oedipe” a avut premiera în martie 1936, la Paris, pe scena Garnier, iar atunci când a finalizat-o, compozitorul a dedicat-o „prințesei inimii lui”- Maria Rosetti-Tescanu, cea pe care o știm astăzi și drept Maruca Cantacuzino. Este vorba despre marea iubire a artistului, care i-a devenit și soție spre finalul vieții.
Ne vom îndrepta atenția către un alt exponat special. Este vorba despre costumul frac al maestrului. Este costumul de scenă pe care George Enescu l-a purtat în nenumărate ocazii. Frumusețea și eleganța fracului stau mărturie a unei vieți închinate scenei, muzicii. Piesa vestimentară ni-l aduce practic în fața ochilor pe muzicianul complet, care nu concepea să apară altfel în fața publicului său. În cadrul muzeului, fracul este una dintre piesele speciale, deoarece i-a aparținut maestrului și îl prezintă exact așa cum era el, statuar, impozant.
Pe gulerul fracului, privitorul poate observa rozeta Legiunii de Onoare, distincție conferită lui George Enescu de către statul francez, în martie 1936, cu ocazie premierei operei „Oedipe”. Fracul face parte din donația pe care Maruca Cantacuzino a făcut-o muzeului.
Costumul era mereu completat de o pereche de mănuși de un alb impecabil. După cum se știe, Enescu nu și-a asigurat niciodată mâinile, așa cum fac astăzi violoniștii de talie internațională. Totuși, el și le proteja, indiferent de anotimp, cu ajutorul mănușilor.
Foarte aproape de locul în care este expus fracul, se află și costumul de academician al compozitorului. Observând acest obiect, nu te poți opri din a-l imagina pe Enescu în postura lui de personalitate marcantă a culturii române, care vine ca o completarea firească a posturii muzicianului foarte solicitat în turnee, dar care făcea eforturi uriașe pentru a se prezenta impecabil în fața spectatorilor.
Muzeograful care îmi este gazdă s-a oprit și în fața unui obiect pe care George Enescu l-a primit cadou, în aprilie 1946, din parte Orchestrei Filarmonicii din Moscova. Este vorba despre o cană din argint și cristal, obiect de tezaur, produsă în atelierele rusești. 1946 a fost anul în care compozitorul a întreprins un turneu de succes în spațiul sovietic, iar cana primită cadou ne vorbește nouă despre faptul că Enescu a reușit să se impună în toate mediile vremii.
Evenimentul i-a prilejuit întâlniri cu mari personalități ale muzicii, dar, în același timp a stârnit și o serie de controverse în spațiul politic, vizita la Moscova a marelui compozitor român fiind prezentată într-o lumină care l-a dezamăgit profund pe artist. El a mers în spațiul sovietic doar pentru a face muzică, iar vizita sa nu a avut nicio conotație politică. Dovada faptului că Enescu a rămas fidel principiilor lui o constituie tocmai decizia acestuia de a alege, chiar în același an, exilul și de a nu mai reveni niciodată în țară.
Pentru a descoperi una dintre persoanele foarte importante din viața maestrului Enescu, ne vom muta într-o altă încăpere a muzeului, acolo unde pe unul dintre pereți tronează portretul Elenei Bibescu. Tabloul poartă semnătura pictorului Henri Martin și ne-o prezintă pe Principesa Bibescu exact așa cum era ea spre sfârșitul vieții, atunci când boala îi chinuia trupul.
„Vice-mama”, cum o numea Enescu pe Elena Bibescu, a jucat un rol major în cariera muzicianului, fiind cea care i-a înlesnit artistului lansarea în viața culturală din Paris.
Ne vom încheia traseul în fața statuii lui Enescu, o lucrare de excepție, realizată de Gheorghe Anghel. Este un portret foarte reușit, în care muzicianul este prezentat la vârsta maturității. Privind chipul acestuia parcă aștepți să se aplece asupra pupitrului și să-și dirijeze orchestra.
Acesta este doar un mic fragment din lumea lui Enescu, o lume în care vă invit și pe voi să intrați și să descoperiți și alte povești din viața marelui compozitor.
Autor: Ștefania Enache
Foto: Corina Gheorghe
